Nu mai ţin minte ce fel de zi a fost cea de 19 iunie 1969. Era început de vară într-o vreme în care verile erau mai frumoase decît sînt acum şi nu am nici un motiv să cred că ploua ori că era înnourat. Oricum o fi fost acea zi, cel mai important eveniment din viaţa mea atunci s-a petrecut: m-am născut. După mărturiile celor direct implicaţi, era cam ora 7 dimineaţa - sînt, aşadar, un copil al zorilor. Aşa am rămas şi acum, altfel nu-mi pot explica de ce mă simt foarte bine la ore matinale şi funcţionez imperfect, cu grele inerţii, la ceasurile nopţii.

Paradisul copilăriei mele se află pe Aleea Levănţica, la doi paşi de str. Muzicanţi, în care dădeau străzi cu nume de instrumente muzicale: Cavalului, Viorii etc. Mă jucam în curtea şcolii 10, pe maidanul din spatele blocului sau pe aleile intime din acel cartier locuit de oameni cumsecade şi de foarte mulţi copii de generaţia mea. Acolo a rămas pentru totdeauna perimetrul vîrstei paradisiace, pentru mine. Pe la 7 ani, mama m-a dus la Hipodrom şi m-a înscris la călărie. Alături de cai, pe iarba grasă a terenului din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii, am petrecut vreo 6-7 ani miraculoşi.

Cînd aveam cam 10 ani, familia mea s-a mutat de partea cealaltă a străzii Democraţiei, pe Jianu, la doi paşi de Gara de Sud. Acolo stau şi acum părinţii mei şi acolo trag de cîte ori vin la Ploieşti. În acei ani, toţi copiii de pe Jianu jucau baschet pentru că în cartier se găseau terenurile de baschet în aer liber de la „Bază”, azi desfiinţate căci pe acel loc s-a construit sala de sport „Leonard Doroftei”. Aşadar, am început să joc şi eu baschet. M-am legitimat la Clubul Sportiv Şcolar şi făceam antrenamente zilnic. Antrenorul meu era o figură bine cunoscută Ploieştiului de astăzi, faimosul Ion „Puiu” Dobrescu. Nu îmi amintesc să fi făcut mari performanţe cu echipa, dar bucuria baschetului nu m-a părăsit niciodată. Cînd, printr-un interesant joc al destinului, am ajuns să lucrez aproape patru ani în America, la Chicago, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr abonament la meciurile de NBA. Prin forţa împrejurărilor am devenit fan „Chicago Bulls”, deşi, în anii pe care i-am petrecut eu acolo, echipa era ciuca bătăilor, iar din Michael Jordan nu mai era decît statuia de la intrarea în United Center, căci superstarul şi generaţia lui se lăsaseră demult.

Mama mea a fost mereu preocupată să mă dea la şcoli bune. Pe vremea aceea, se spunea că cea mai bună şcoală primară era Liceul Pedagogic - şi acolo am făcut clasele I-IV. Apoi, se spunea că cea mai bună şcoală generală este cea cu nr. 26, liceul „A.I. Cuza” - şi acolo am făcut gimnaziul. În fine, alegerea liceului a fost logică: „Mihai Viteazul”. La LMV am făcut făcut toţi cei patru ani de liceu, trecînd cu emoţii, dar confortabil, peste cele două „trepte” din epocă. Am absolvit „Mihai Viteazul” în 1987. În 1988 am început anul I la Facultatea de Drept din Bucureşti. Cînd am absolvit Facultatea, în 1992, am revenit la Ploieşti, ca avocat stagiar. Am petrecut aproape 3 ani în tribunalul din centru şi, după ce am devenit avocat definitiv, am plecat la Bucureşti unde, împreună cu o colegă, am format un birou privat de avocatură (formal, se cheamă „societate civilă de avocaţi”). Dar avocatura nu m-a încîntat prea mult. Cunoscusem deja plăcerea scrisului care, după cum se ştie, generează dependenţă. Debutasem în revista „Dilema” prin 1994 şi, curînd după aceea, mi s-a propus să am o rubrică permanentă. Am acceptat. O am şi azi. La „Dilema” (acum „Veche”) nu voi renunţa niciodată. Este metronomul existenţei mele: fie vară, fie iarnă, fie vacanţă, fie sezon plin, mort-copt, de oriunde mă aflu prin lume, duminică seara trimit articolul pentru „Dilema Veche”. Fac asta de 13 ani! Succesul textelor mele din „Dilema” mi-a schimbat viaţa, după cum se va vedea. Iar la un nivel ceva mai superficial, mi-a deschis drum spre multe alte publicaţii care mi-au solicitat colaborarea la un moment dat.

Am trecut, meteoric, şi prin învăţămînt. Începînd cu 1993 conduceam seminarii la cîteva facultăţi de drept private din Bucureşti şi la ASE. În 1995 am dat examen şi m-am titularizat ca asistent universitar la catedra de drept de la ASE, Bucureşti. Cam atunci, a avut loc o interesantă întorsătură în viaţa mea. În toamna anului 1996, CDR a cîştigat alegerile. Eram entuziasmat! În primele luni ale lui 1997, cineva de la Guvern m-a căutat la redacţia „Dilemei”. Secretarul general al Guvernului, un ploieştean pe care nu-l cunoşteam atunci, Remus Opriş, impresionat de articolele mele, îmi propune să-i fiu consilier. M-am gîndit cîteva zile şi am acceptat. Mi se părea că e dezonorant să refuz o asemenea ofertă după ce criticasem ani buni guvernul Văcăroiu şi pe întîi-stătătorul lui de facto, Ion Iliescu. Odată venit la putere, guvernul „alor noştri” mă cheamă şi-mi spune că a venit vremea să încerc să fac eu ceea ce cerusem ani în şir altora să facă. Nu aveam cum să refuz. Am lucrat la Guvern aproximativ un an şi aş mai fi lucrat dacă nu se întîmpla altceva. În decembrie 1997, mentorul meu, Andrei Pleşu, a devenit ministru de externe. În februarie 1998 mi-a propus să devin secretarul general al Ministerului de Externe. Am acceptat pe loc. O spun din capul locului, alături de Andrei Pleşu merg oriunde. Aşadar, primisem iarăşi o ofertă pe care nu puteam să o refuz. Aşa au început anii de diplomaţie. În primăvara lui 2000, la două luni după ce Andrei Pleşu a părăsit Externele, primul-ministru Mugur Isărescu m-a numit consul general la Chicago.

Ambele funcţii diplomatice au avut ceva în comun: eu le-am inaugurat. Am fost primul secretar general al MAE, după mai bine de patru decenii în care această funcţie a fost scoasă din organigrama Ministerului. Apoi, am fost primul consul general al României la Chicago. Eu am deschis Consulatul. Acum, cînd scriu aceste rînduri, se află acolo, la post, al treilea consul general şi, deşi abia dacă îmi cunosc succesorii, am, totuşi, mîndria că eu am făcut acea instituţie din nimic.

În toamna anului 2003, cu cîteva luni înainte de încheierea termenului normal al unei misiuni diplomatice în exterior, guvernul Năstase m-a dat afară. Am primit decizia oficială prin fax şi, după cîteva săptămîni, am răspuns cu demisia mea din Minister. Am părăsit cariera diplomatică fără scandal şi fără regrete. Ştiam de atunci că, undeva în viitor, fără să pot preciza exact cînd anume şi sub ce formă, mă voi reîntîlni cu diplomaţia. Şi astăzi cred că aşa va fi. Aşadar, în decembrie 2003 am revenit la Bucureşti, demisionat din diplomaţie şi m-am angajat cu toate forţele în publicistică. Din 2004 am devenit coordonatorul programului de politică externă din cadrul Institutului pentru Politici Publice - un think-tank liber alcătuit din oameni tineri şi serioşi.

Tot impactul activităţii mele publicistice a generat o altă schimbare majoră, pe la mijlocul anului 2008. Cochetam de cîţiva ani cu ideea de a intra în politică. Ca urmare a unor îndelungi discuţii cu oameni la a căror părere ţin foarte mult, am luat decizia. Am devenit membru PDL şi am primit cu bucurie oferta de a candida la Ploieşti pentru legislativele din noiembrie 2008. La Ploieşti, exact în colegiul care cuprinde cartierele în care am stat, exact în colegiul în care locuiesc părinţii mei, exact în colegiul meu! Din nou, o ofertă pe care nu o puteam refuza. Sînt, acum, în plin demaraj electoral. Aştept cu mare emoţie judecata electorală a ploieştenilor!

Mai există încă trei amănunte ale biografiei mele publice cu care mă mîndresc. Primul: sînt membru al Grupului pentru Dialog Social. Al doilea: sînt membru în Consiliul de Administraţie al Institutului de Studii Populare, think-tankul Partidului Democrat Liberal. Al treilea: am primit o decoraţie. Ştiu că pot să par frivol, dar vă spun sincer că mă bucur de decoraţia mea ca un copil de jucăria lui favorită. Dacă prezintă interes, am să şi spun ce decoraţie, cine şi de ce mi-a dat-o. În orice caz, e o decoraţie care îmi dă dreptul la 11 salve la înmormîntarea mea.